A.
“To Err is Human; to Forgive, Divine.”—Alexander Pope. I am only human...
Pe A. am iubit-o adolescentin. Fără patimă, fără încrîncenare…
Am iubit ideea de Ea, de fată.
Am iubit ideea de bucle negre și jucăușe, ideea de ochi verzi, la care, uitîndu-mă ca în transă, îmi pierdeam răsuflarea.
Am iubit ideea de buze pline, frumos desenate, așteptînde.
Am iubit ideea de umeri fragili, cu pielea jupuită de la prea mult soare.
Am iubit ideea de coapse lungi și nervoase, de genunchi delicați ce purtau mici cicatrici - marturii ale unei copilării libere și fericite, de glezne fine și tălpi pline de nisip.
Am iubit ideea de sîni rotunzi și zglobii, temători și îndrăzneți deopotrivă, palide forme sub un tricou prea larg.
Apoi am iubit la ea sufletul. Deschis și naiv, îndrăgostit de ideea de iubire, ca și al meu.
Și ne iubeam, îmbracîndu-ne în cuvinte scrise atent pe pagini parfumate, aruncate în plicuri cu banale timbre poștale, pe care tremuram desfăcîdu-le de fiecare dată cînd îmi reveneam din amețeala de după ce realizam că în cutia poștală nu era doar aer.
Și fugeam să mă ascund undeva, doar eu și bucata de hîrtie pe care se înșirau frumos cuvintele de la Ea, să le sorb, încercind să le descifrez subînțelesurile delicioase, care-mi duceau tensiunea arterială la paroxism.
Apoi le ascundeam într-o cutie, în fundul unui sertar din vechiul birou primit de la mătușă-mea, revenind cîteodată în miez de noapte ca să le recitesc la lumina unei lanterne cu lumina palidă, gălbuie.
Pîna într-o zi, cînd mama a găsit cutia.
Eu și A. nu mai eram iubiții verii trecute. Viața mușca deja din adolescența mea care se grăbea spre final.
Așadar, mama a găsit cutia. Și scrisorile. Mi-a spus că nu le-a citit niciodată...
Dar le-a aruncat la gunoi. Pe toate. Fără sa zică o vorbă...
Atunci am urît-o pe mama. Fără patimă, fără încrîncenare…
John