Living trees no.1
Pãdurea se strînge în sine.
Tãcerea curge prin tulpini
ca apa,
cãtre rădăcini care simt dincolo de piatrã.
Pădurea respiră încet,
adunînd în trupul ei umbre vechi și răsuflări oprite.
Copacii vii stau nemișcați, dar nu indiferenți.
Ei aud o tăcere mai adâncă decât umbrele,
mai caldă decât lumina.
Ei simt cu scoarța întinsă ca o piele care a uitat durerea
dar nu atingerea.
Între rădăcini și crengi,
ceva străin și blând freamătă, ca o întrebare fără gură, fără răspuns,
Nu e mișcare, doar prezență caldă și grea.
Copacii, obișnuiți cu așteptarea,
cu vântul care vine și pleacă fără să spună nimic,
cu răbdarea lor de piatră vie,
cu ochii închiși sub coajă,
cu ramuri care nu întreabă,
păstrează ce li se încredințează.
Fără teamă.
Fără judecată.
Frumos cadru 👏